Archive for the 'ingeri cu handicap' Category

Copil omorat in Slatina – nu de neprofesionalism, ci de saracie

Vlad Petreanu scrie un nou comentariu pe blog despre cazul copilului omorat de nepasare si neprofesionalism. Am scris si eu la vremea respectiva ca nu e normal sa lasam oroarea care s-a intamplat in spitalul judetean din Slatina sa dispara in uitare pentru ca aici nu mai este vorba de siguranta unei persoane private, despre culpa medicala sau despre neprofesionalism. Ci despre o amenintare pentru intreaga colectivitate din care facem parte cu totii. 

Copilul nu a murit din cauza incompetentei medicilor. Sunt sigur ca – daca ar da astazi examen din nou in fata unei comisii de experti – medicii din spitalul din Slatina ar raspunde cu o nota suficient de mare. Nu este vorba nici despre neglijenta in serviciu: ceea ce s-a intamplat nu a fost un accident, o sincopa trecatoare a sistemului medical.

Este ceva ce se intampla de ani buni cu insistenta in toate spitalele si policlinicile de stat din Romania: dictatul banilor in ingrijirea medicala. Nu trebuie sa mergi in provincie ca sa vezi asta. Desi in orasele din provincie fenomenul este cel mai pregnant. Un lucru pe care massmedia centrale nu il spun si pe care multi bucuresteni probabil il ignora este ca spitalele judetene sunt cele care primesc bolnavii de pe tot teritoriul judetelor. Adica oamenii saraci din rural.

Aici discriminarea dupa puterea financiara si dupa originea sociala te musca de fata brutal, fara ocolisuri si fara rafinamentul bizantin al spitalelor mai rasarite din centrele medicale mari. Aici banul este mai rar si mizeria sistemului mai mare. Aici oamenii sunt victime, iar sistemul este un agresor.

Copilul care a murit de la o fractura deschisa era de la tara si, mai ales, era un copil sarac. Nu l-a omorat incompetenta sau neglijenta medicala, ci saracia. Daca nu ar fi avut parinti saraci, copilul s-ar fi jucat poate si astazi in praful de pe ulita natala. Mizeria materiala a parintilor si abjectia discriminatorie a sistemului medical si-au dat mana si au sugrumat impreuna o viata de om. Saracia si mizeria au pus copilul in mormant.

Vald Petreanu vorbeste de omor din culpa. Daca insa culpa ar fi fost doar a medicilor am fi scapat usor. Medicii sunt vinovati si pentru ca sistemul in care traim i-a facut vinovati. Iar sistemul suntem pana la urma noi. Uite-asa am ajuns sa traim intr-o societate de pompe funebre.  Iar moartea ne priveste in ochi pe toti, ranjind hidos din groapa.

ne mai pasa de ceva?

Ziarele scriu si televiziunile titreaza: o «banala» fractura la mana duce la moartea unui copil de 9 ani. O fi fractura unui os ceva banal, nu stiu, insa stiu ca ce s-a intamplat nu a fost deloc ceva banal. Cum a reactionat massmedia intreaga confirma acest lucru. Si totusi nu pot sa nu observ ca asistam treptat treptat la banalizarea in cotidian a unor astfel de cazuri, fara ca presa sa depaseasca factorul emotional si sa investigheze si mediul social in care se intampla astfel de grozavii oripilante.

Presa nu spune, de exemplu, decat ca este vorba despre un copil. Din materialul video de aici se vede insa ca este vorba despre copilul unor parinti saraci, de la tara. Mama spune cum doctorii nu s-au ocupat de copil, “parca era al nimanui”, iar tatal vorbeste despre banii de spaga care i s-ar fi cerut. Vedem pe banda ce a ajuns Romania astazi, la 20 de ani dupa comunism: o tara cica europeana in care avem din nou clase sociale. Si avem invatamant, sanatate si administratie pe clase sociale. Ai bani si te “descurci”, culmea, sistemul te ajuta. Nu ai bani si traiesti in mizerie, iti moare copilul dintr-o «banala» fractura de mana. De ce nu vede si presa lucrurile din acest unghi?

Astazi Basescu si PDL isi ascund incompetenta manageriala pozand in “infaptuitori” ai principiilor dreptei si amputand si  ce a mai ramas din vechiul sistem. Harsti, zboara 25% din salariile profesorilor, harsti, mai zboara inca 25% de la medici, asistente si politisti. Harsti, si se duc tot asa inca 15% din indemnizatia mamelor, dimpreuna cu pampersii copiilor. Statul social – botezat voit demagogic si denigrator stat asistential – e o cangrena. Basescu insusi se refera la el ca la un “cancer”.

Triumful dreptei este total. In douazeci de ani de “libertate democratica” romanii si-au distrus cu harnicie tot sistemul social pe care comunismul il construise de bine de rau. Au disparut majoritatea creselor, sanatatea si invatamantul au fost ingenunchiate de atatea “reforme”, pensiile sunt in colaps. 

Daca vom continua tot asa, mai avem probabil tot vreo 20 de ani ca sa abolim dreptul femeilor de a vota si ca sa introducem votul cenzitar. Directia e clara…

Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap. Despre umilinta, nu despre suferinta

M-a impresionat foarte mult articolul acesta din Adevarul scris de Mihaela Stoica despre umilintele prin care trec de fiecare data oamenii [nu persoane] cu dizabilitati in relatia cu Statul, in cazul de fata Comisia pentru Evaluarea Persoanelor cu Handicap.

Sunt subiectiv aici si ma aprind repede. Ca in fiecare an, zilele acestea sotia alearga cu gemenii dupa ea de la un cabinet medical la altul pentru a face rost de certificatele medicale cerute la dosar. Gruia, unul dintre gemeni, este nevazator. Are dezlipire totala de retina in ambii ochi. Nu vede.

Nu ma deranjeaza ca trebuie sa fie analizat de comisie in fiecare an cazul lui Gruia pana la varsta in care devine major, inteleg [si sper din toata fiinta mea] ca medicina face pasi repezi si intr-o zi va aparea un tratament care sa-i redea vederea. Ma enerveaza insa enorm felul in care tot sistemul este organizat, multimea de hartii cerute la dosar, respectiv multimea de locuri in care trebuie sa mergi pentru avize, stampile, semnaturi etc. Ca sa nu mai vorbim de inadecvarea spatiilor si mai ales a oamenilor care lucreaza in aceasta masinarie de masurat si cantarit solidaritatea pe grade de handicap.

Este o aberatie birocratica ce nu tine seama absolut deloc de nevoile si – evident – constrangerile fizice la care sunt supusi oamenii cu handicap. Iar experienta celui care are de-a face cu sistemul este degradanta, dezumanizanta. Marturia de mai jos este relevanta:

“Nu mai există altă situaţie în viaţa mea în care să mă simt mai vinovată că sunt bolnavă sau în care alţi oameni să mă trateze prost din pricina bolii, cum mă simt şi cum mă tratează această instituţie”.

Ministerul Sănătăţii te-a ajutat cu ceva?

Cum e ca viaţa ta să depindă de nişte bani?
Dacă ştiam de la început costul nu plecam. La telefon, dintr-o neînţelegere de limbă am înţeles că e vorba de 15-18.000 , şi când colo era vorba de o sumă între 50.000 şi 80.000 de euro. Până la urmă am plătit totul pentru că nu s-a ajuns la suma enormă tot datorită lor care au fost minunaţi. Unele costuri nici nu le-am plătit. În mod normal în orice clinică trebuie să pui banii la început. Ei au acceptat să le plătesc eşalonat.

Ministerul Sănătăţii te-a ajutat cu ceva?
Am dosarul depus, dar nu m-a ajutat cu nimic. [de aici]

Daca dimineata, cand te dai jos din pat, te intrebi cumva in ce fel de tara traiesti, inseamna ca vei intelege ce vreau sa spun in cele ce urmeaza. Rareori suntem scosi din zona confortabila a ritmului nostru social intr-un mod mai dramatic ca o imbolnavire de o boala grea. Traim atunci pe propria piele nu numai neputintele sau esecul propriului nostru trup, ci si disfunctiile corpului social in care traim.

De aceea conteaza enorm in ce fel de comunitate traiesti. Anume in ce fel comunitatea respectiva organizeaza solidaritatea dintre membrii ei si in ce fel aloca nu numai resursele, ci si costurile. Sa nu ne facem iluzii aiurea: intr-o tara ca Germania tratamentul pentru cancer limfatic poate sa ajunga pana la 80.000 de euro. O suma ametitoare. In Romania costul poate sa fie propria viata. Care solidaritate valoreaza mai mult?

Inca o postare Land of 

Pe blogul lui Vlad Petreanu un guest post despre o experienta concreta la maternitate. Ce nu merge? Mai bine ne intrebam daca merge ceva.

De dimineata mi-am facut nervi la posta. Astept un colet din strainatate de o luna intreaga si abia ieri am primit avizul. Pe bilet scrie 7.30-14.30. In sinea mea ma bucur ca nu va trebui sa intarziu la servici ca sa ridic coletul. Ma prezint la oficiul postal din Pantelimon dis de dimineata, dupa ce a trebuit sa traversez jumatate de oras cu masina, si acolo surpriza totala: ghiseul unde se elibereaza colete este inchis, iar o angajata de la alt ghiseu imi raspunde ca trebuia sa vin abia de la ora 10.00, cand se deschide.

Ii arat biletul deja enervat la maxim. Si, cu o expresie de triumf total, doamna de la ghiseu imi raspunde ca am gresit ziua. Nu trebuia sa vin decat peste doua zile de la primirea avizului, asa scrie pe bilet. “Se ridica in data de 05/03 intre orele 7.30-14.30”. Sunt speechless. Nu am citit biletul cum trebuie. Sunt un fazan. Gata stresat. De Romania.

formularul 112 si vindecarea de concret

De la Daniel Raduta pe site aflu [pentru inca o data] despre experienta atator oameni cu notoriul formular 112. Suferi de o boala care nu cruta, iar sansa ta de supravietuire e strans legata de acest formular. Acestea sunt conditiile in care trebuie sa te lupti cu sistemul care nu acorda sanse decat discretionar [vezi cazul lui Cristi Minculescu], care lucreaza dupa niste reguli si practici greu de aflat si care de cele mai multe ori isi gaseste expresia sublimata in varful unui pix.

Ce este de facut? Promisiuni avem destule, cat sa ne ajunga pentru o viata de om. Realitatea insa nu este deloc ingaduitoare pentru ca nu se opreste niciodata, curge ireversibil. Mai ales pentru cineva care ajunge in stare grava. Cititi de pe site-ul lui Daniel Raduta despre cazul Magdei Ciobanu, a carei viata atarna de formularul 112.

Ma gandesc ca pornind de la cazuri concrete ca cel al Magdei, s-ar putea scoate la iveala problemele si cum ar putea fi ele rezolvate.

Cred ca aceasta este solutia corecta, felul in care trebuie procedat. Aratand cu degetul fiecare problema care face sistemul sa nu mearga pentru oameni, ci pentru sistem. De la cazuri concrete trebuie pornit. Si sunt atatea astfel de cazuri!

De cand am scris despre Peripetiile unui parinte prin sistemul pentru copii cu handicap. In patru parti., in fiecare zi am cateva accesari. Oamenii cauta informatii despre sistem si ajung si la mine pe blog. Iar oamenii acestia au nevoie disperata de ajutor, oameni ca Iulian, care mi-a lasat urmatorul mesaj:

ma numesc cozma iulian costel din loc dolhesti jud.iasi am 2 copii gemeni ,,fetita+baiat,, in varsta de 6 ani cu diagnostic ,,tetrapareza spastica,, impreuna cu sotia dorim un sprijin pentru a merge la o clinica din UE, pentru recuperare,..ambii au avut 2 interventii chirurgicale.

Analizat la modul concret nu exista nimic mai teribil decat amenintarea propriei degradari sau disparitii. Si tot la modul concret sistemul romanesc nu numai ca nu vindeca, dar nici macar nu ajuta.

Daniel Raduta si o surpriza placuta

Scriu cu mare bucurie in suflet. Mingea mea de rugby All Blacks, care credeam ca fusese uitata, a primit o prima oferta de 100 de euro din partea lui Turambar. Mai primesc oferte pana pe 28 februarie. Sper ca mingea isi va gasi cat mai curand un cumparator. Cu ajutorul lui Rekinoo mingea are acum si mult promisul autograf din partea lui Steve McDowell, neozeelandezul campion mondial cu echipa All Blacks in 1987 care acum este preparatorul fizic al Stejarilor nostri.  

Daca nu puteti face o oferta, nu-i nimic, puteti in continuare sa fiti de foarte mare ajutor. Dati linkul mai departe prietenilor vostri sau pur si simplu scrieti despre aceasta licitatie pentru Daniel Raduta. Trebuie sa mai fie iubitori de rugby care pot face o fapta buna. E pentru o cauza buna.


Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii

+++ Acest blog promoveaza IN CONTINUARE reforma morala si spiritul pasoptist. In acelasi sens intelege sa promoveze si rugby-ul, ca sport si ca atitudine.+++

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 526 other followers

Twitter Updates

Da o sansa copiilor nostri

RSS George Orwell – fantoma cu blog

  • 15.11.42
    Church bells rung this morning – in celebration of the victory in Egypt. [1] The first time that I have heard them in over two years. [1] Following the attack launched at El Alamein on 23 October 1942, the Eighth … Continue reading →
Spune NU drogurilor!
Add to Technorati Favorites
hit counter


My blog is worth $4,516.32.
How much is your blog worth?