Archive for January, 2010

Rugby pe sufletul meu – “No one is bigger than the game!”

Am petrecut o dupa-amiaza extraordinara. In afara de faptul ca m-am [re]vazut cu multi bloggeri cu rugby spirit in sange, sa le fie numele pomenit Turambar, Chinezu, Adi Zabava, Marius Matache [cel cu voce], Lucian Lorin aka Rekinoo [care a fost creierul principal care a gandit toata intalnirea], Anca Bundaru, Valentina Capata [care s-a dovedit surpriza intalnirii], Claudiu Ciobanu si Mihai Stanescu [za cauci] si inca vreo 10 bloggeri iubitori de rugby [la care ma scuz ca inca nu le-am retinut numele, my bad], i-am cunoscut pe oficialii Federatiei Romane de Rugby la ei acasa. Au fost gazde perfecte. 

Insa mai mult de atat, m-am simtit important [ceea ce nu multe gazde pot face]! Alin Petrache, presedintele FRR, e surprinzator de outgoing [cum spun anglosaxonii] si de deschis si face cu Florin Matei, secretarul Federatiei, si cu Alin Popescu, doctorul loturilor nationale, o echipa completa. O dupa-amiaza excelenta, cum spuneam. Completata de Steve McDowell [campion mondial All Blacks 1987]  si de Ritchie Dixon [internationalul scotian], care ne-au vorbit despre ce inseamna rubgy-ul pentru ei si despre cum au crescut ei in spiritul rugby-ului [ca sa zic asa]. Cat au vorbit ei i-am ascultat ca niste scolari cuminti. Personal, mie mi-a crescut inima in piept cand a spus Steve McDowell ca, in opinia lui, romanii sunt facuti pentru rugby. 


[* all the credit for this photo goes to: Anca Bundaru]

La final am vazut cu totii un documentar despre All Blacks si am primit o carte cu autograf din partea lui Alin Petrache: Intamplari intre buturi. Mi-a ramas in minte ce a spus la un moment dat superstarul neozeelandez Jonah Lomu: “No one is bigger than the game!”. Cat de adevarat! Humilitas occidit superbiam. Mi-a mers la suflet.

P.S. Sambata, 6 februarie, avem meci cu Spania. La noi acasa. Trebuie sa ne calificam la campionatul mondial din Noua Zeelanda de anul viitor. Miza e uriasa! Asa ca haideti la stadion!

Cat de destept eram eu prin 2007 cand scriam despre lectii de invatat din fotbalul german pentru politica autohtona! Cumva lectia de atunci nu si-a pierdut din actualitate nu numai pentru ca in PSD ceea ce ar trebui sa fie partid a ajuns o adunatura galagioasa incapabila sa se salveze prin invatare, ci si pentru ca pataniile lui Adrian Mutu ne arata ca fotbalul [pe care in general nu il apreciez si pe care cu siguranta nu il iubesc, asa cum iubesc  rugby-ul] este iarasi capabil sa ne dea o lectie.

Asadar, here I go: nu stiu [cine stie oare?] ce s-a intamplat cu adevarat in cazul lui Mutu. Insa din reactiile extrem de dure din massmedia pot trage cel putin doua concluzii:

a. daca Mutu e nevinovat si a luat niste pastile din greseala, e greu sa nu observi ca opinia publica te judeca dupa precedent si ca e [aproape] imposibil sa iti repari reputatia distrusa anterior. Credibilitatea este ceva ce se recupereaza cu dificultate [if ever], cu multa dificultate. Iar reparatia morala cere timp. Indeobste prea mult timp.

b. daca Mutu e vinovat, inseamna ca viata de star si de briliant nu ti se asterne la picioare pe merit, ci pentru ca asa se nimereste. Cel putin viata de fotbalist.

rutina de blogger prin partile astea

Sincer n-am inteles ce vrea Chinezu cu pattern-ul ala, dar, cum arunca cu provocari in toate partile, sunt bucuros sa ma simt provocat. Asadar si prin urmare tot ce spun in urmatoarele randuri trebuie sa ramana off-the-record pentru ca nemtii mei nu trebuie auf keinen Fall [in nici un caz adica] sa afle ce fac eu in primele ore ale diminetii la birou.  

In primul si cel mai dintai rand deschid calculatorul. Chestie care in medie imi ia cam 5 minute. Pana ajunge rasnita digitala online cu serverul care e la fix distanta luminica de 10 pasi am timp sa torn cafea pe gat [cam o ceasca] si sa mai fac plinul inca o data. Zilnic beau cam 3-4 cani de cafea, obicei preluat cu succes de la un fost sef mare amator de expresso-uri pe la 11 noaptea.

Din fata calculatorului nu ma mai ridic in urmatoarele doua-trei ore. Mai intai imi citesc email-urile, desi am inteles de la un curs de time management ca nu este prea inspirat sa faci la prima ora pentru ca email-urile sunt – go figure – mari consumatoare de timp si de atentie si iti dau peste cap programul dinainte stabilit. Cum la mine nimic nu este clar stabilit, nici macar ora la care ajung dimineata la birou, ignor de fiecare data aceasta pretioasa regula.

Din email-uri ajung usor pe net, pentru ca primesc foarte multe notificari de postari noi pe blogurile favorite. O astfel de notificare este Amar de zi, o alta [din alta categorie] este blogul lui Bobby Voicu. Le citesc rapid pe toate si de aici surfez prin alte bloguri pe care le am in favorite. Am renuntat la cititul prin google reader, un timp am avut si un feed reader standalone, pentru ca uneori nu am dispozitia sufleteasca [sau nervii] sa citesc tot ce se produce pe blogurile respective si nici chef sa dau de fiecare data “mark all as read” cum face Mihnea de la Codexpolitic.us.

Tot din favorite intru pe paginile ziarelor romanesti, apoi pe cele germane mari. Uneori citesc The Economist [pe care il primim la birou]. Alteori spicuiesc din vreun studiu nou aparut in organizatie. Abia apoi ma hotarasc ce sa scriu pe blog. Cum imi aduc aminte sa deschid Facebook-ul tarziu de tot, nu prea apuc sa fiu activ nici acolo. Oricum, ma deranjeaza toata avalansa de anunturi Farmville sau Mafia wars pe care toata lumea pare sa le joace. Mai exact, toata lumea din Romania. Ca astia din Germania, Austria, Marea Britanie sau Franta pe care ii am in lista de prieteni nu par sa fi aflat de imensele beneficii ale jocurilor din Facebook.

O bucata de arta

Particip in proiectul Postcrossing si primesc carti postale foarte interesante din toata lumea. Ce sa mai spun de mesajele expeditorilor! Mai jos o carte postala primita din Olanda:

O “Mona Lisa” rubensiana de Fernando Botero, cel mai columbian dintre toti artistii columbieni. Pagina de wikipedia in romana dedicata lui e mult mai buna decat cea in engleza.  

As zice: ce suras celebru, dar si ce forme! Voua ce va inspira? [in afara de tacere, he he]

datorita sau din cauza lui Karl Marx…

“Adam Smith was wrong about the value of labor. Every economist recognizes Karl Marx’s critique of capitalism’s exploitation of labor. The only thing socialists want the state to enforce are living wages, healthcare and education for all, affirmative action, higher taxes on the wealthy, and stricter regulations on corporations. You know, those pesky things that corporations have been fighting to reduce, and even disappear. The major reason why we have 40 hour work weeks, healthcare benefits, environmental laws, and minimum wage was because of Karl Marx’s critique and call for people to organize. Look at the history of unions, feminism, and civil rights: it is filled with socialists.”

Asta este un citat dintr-un comentariu la critica lui Lawrence Lessig cu privire la termenul “socialism” folosit de Kevin Kelly. Cum sunt si eu unul dintre cei “cu vioiciune intelectuala mai lenta”, cum a formulat-o Dragos Paul Aligica, nu m-am putut abtine.

socialismul digital is here

“Imagine if all the employees of GM weren’t paid yet continued to produce automobiles!” [Kevin Kelly, The New Socialism: Global Collectivist Society Is Coming Online]

Deunazi intr-o discutie reluam o intrebare mai veche privind felul in care se [mai] produce solidaritate in societate. Intrebarea are sens si urgenta pentru ca in fiecare zi vedem o erodare tot mai accentuata a simtului comunitar si o desconsiderare a domeniului/bunului public in dauna domeniului privat. Or solidaritatea [definita larg, aproape tehnic, nu neaparat in sensul dat de stanga politica] este liantul care tine la un loc constructul socio-cultural pe care il numim societate. Iar masura in care societatea produce solidaritate [inteleasa astfel ca produs social] determina vialibilitatea si sustenabilitatea unei societati in ansamblul ei.  

Pentru mine rolul statului in furnizarea de solidaritate cade pe un loc secundar. Pentru ca solidaritatea produsa de stat este un produs secundar al solidaritatii produse de societate. In acest sens, statul nu este un producator de solidaritate per se, ci mai degraba un distribuitor. El asigura cadrul si mijloacele prin care solidaritatea – atat cata exista ea la un moment dat – este consumata.

Ramane asadar intrebarea privind mecanismele de producere a solidaritatii in afara cadrului oferit de stat. Pentru ca solidaritatea – asa cum o inteleg eu – priveste modurile de agregare si de reprezentare a conceptiilor despre colectivitate la nivelul mentalului colectiv, intuiesc vag ca fenomenul solidaritatii nu trebuie privit doar in dimensiunea sa politica [care se naste din relatia actuala dintre stat si piata], ci si in dimensiunile sale culturala si tehnologica. 

Un exemplu de astfel de solidaritate [descatusata de progresul tehnologic al retelelor informatice] ar putea fi cel propus de Kevin Kelly, in articolul despre socialismul digital, citat mai sus.  Ohloh [ce nume semnificativ!!!], un director public de software open source, lista la data la care a fost scris articolul [22.05.2009] aproximativ 250.000 de oameni care lucrau la 275.000 de proiecte. Acum numarul de contributori a crescut la peste 55o.0oo, iar cel de proiecte comune la 43o.ooo.  Anul trecut era un numar echivalent cu forta de munca angajata de General Motors, astazi este mai mult decat dublul ei.       

“When masses of people who own the means of production work toward a common goal and share their products in common, when they contribute labor without wages and enjoy the fruits free of charge, it’s not unreasonable to call that socialism.” [idem]

In masura in care aceste noi forme de colaborare  si colectivism lucreaza simultan pentru maximizarea autonomiei individuale si pentru cresterea puterii colectivului, se poate considera ca asistam la un nou tip de mecanism social care produce solidaritate. Ca acest tip de comunitate promite sa se organizeze treptat si la nivel politic se poate vedea din experienta recenta a Partidului Piratilor, care daca in 2006 era un partid de 0,63% din voturile suedezilor, astazi a este al treilea partid ca numar de membri din Suedia, care a reusit sa promoveze doi oameni in Parlamentul European (7,13% la alegerile europene din iunie 2009). Mai mult, organizatia de tineret a Partidului Piratilor numara astazi cei mai multi membri dintre toate organizatiile de tineret ale partidelor suedeze. 

Ramane de vazut daca aceasta energie colectiva, care “sporeste creativitatea, productivitatea si liberatea” [Yochai Benkler, citat de Kevin Kelly], poate produce aceleasi rezultate pe teren politic. Inceputul il vedem deja.

Later edit: citesc cu delectare critica lui Lawrence Lessig la articolul lui Kelly. Si iar am acelasi feeling pe care l-am avut la conferinta cu profesorul Anthony Giddens cand a venit la Bucuresti in 2007. Si acelasi regret ca nu am fost studentul unor oameni de asemenea calibru. Uite ce spune Lessig:

“What the modern misunderstanding of markets forgets about Smith is that his aim was as much to understand the provision of public goods as it was to understand the role of the market. Indeed, you could only understand the role of the market against a background of public goods (including civil society), and one critically important question is how a society produces those public goods.”

Exemplu de prostie deghizata in intelect

“Ori de câte ori cineva, luând aerul că spune ceva profund, declara că „Marx a avut dreptate“ şi proclama relevanţa marxismului pentru înţelegerea actualei conjuncturi economice sau a lumii contemporane, acesta devoalează una dintre următoarele două posibilităţi: a) habar nu are despre ce vorbeşte, b) ştie că spune prostii, dar le spune totuşi, fiind animat de motive ce nu au nimic de a face cu probitatea intelectuală.

[…]

Am plecat de la presupoziţia că gândurile şi impresiile individului în cauză sunt „oricum rudimentare“. Cum am ajuns la aceasta? Simplu: prin natura lucrurilor, dacă cineva este inteligent şi are simţul observaţiei, va găsi ceva interesant de spus despre un fenomen fascinant precum este criza, chiar şi dacă nu ştie teorie. Faptul că face apel la marxism arată nu numai că este incapabil să identifice şi să utilizeze un instrument teoretic serios, dar şi că este lipsit de inteligenţa naturală care să-l ajute să spună totuşi ceva cu sens, independent de recursul la vreun aparat teoretic sau altul.” [Dragos Paul Aligica, Relevanţa marxismului şi degringolada intelectuală a stângii, in Revista 22, 7 aprilie 2009]

Hai sa descompunem fragmentul cu pricina pentru a vedea mai de aproape argumentele autorului.

Unu: pentru Dragos Paul Aligica criza economica si financiara [sau invers] este un “fenomen fascinant”, ceea ce spune multe lucruri despre felul cum priveste el realitatea; nici nu ma indoiesc ca in sinea lui vinovati de criza financiara sunt amaratii care si-au dorit o casa si au luat credite sub-prime, stiind ca le vor plati cu mare dificultate in cel mai bun caz, iar nu inventivitatea si creativitatea pietei financiare avide dupa profit.

Doi:  apud Aligica, marxismul nu este un instrument teoretic serios. De asta probabil in Occident scoala marxista de gandire cu toate ramificatiile ei se studiaza doar in clandestinitate sau intr-un cadru de genul cercului poetilor disparuti. Mai mult, Marx nu se [mai] studiaza decat prin cateva universitati obscure si numai pentru a da de lucru unor profesori reesapati, ramasi in urma cu vremurile. Nici macar discipline relativ noi cum este feminismul nu interactioneaza cu ideile marxiste sau cu derivatele sale ulterioare, pentru ca in doua cuvinte, sunt pur si simplu useless si worthless. Argumentul suprem la care in final se ajunge: Marx a fost prins in flagrant si arestat de istorie.

Trei: apud Aligica, esti lipsit de inteligenta naturala daca faci recurs la vreun aparat critic. Aceasta este fara indoiala procedura academica standard, nu te poti raporta [critic sau altfel] la nici o referinta bibliografica, trebuie sa creezi din gol, din neant, ca “sa spui totusi ceva cu sens”. Nici nu ai dreptul sa vii cu artefacte intelectuale periculoase si derutante, de genul “filiatiei ideilor”.

Sa fim corecti totusi, autorul se refera aici la editorialisti, nu la cercetatori de doctorat. Cum stim cu totii ca editorialistii sunt indolenti, insuficient pregatiti si putin dotati intelectual, concluzia nu poate fi decat una. Daca un editorialist vorbeste despre Marx, cu siguranta nu stie despre ce vorbeste. Pentru ca gandirea editorialistului este una rudimentara, grabita sa speculeze artificiile unor sabloane indelung utilizate, exact cum un nativ barbar de prin Americi sau de prin Oceania se grabea sa se impotoneze cu panglicutele si bucatele de sticla colorata oferite de descalecatorii lumii civilizate. 

Stiu ca Dragos Paul Aligica nu poate fi acuzat ca se considera vreun descoperitor de Cube sau vreun James Cook autohton si este foarte probabil ca nici nu a incalecat vreodata un cal, insa ma surprinde cum prejudecatile unui om din elita intelectuala romaneasca se rasfrang asupra unei categorii profesionale care – mai antrenata intelectual decat plebea, dar nu rupta de ea – are printre rolurile sale sa asigure comunicarea elitei cu masele largi, sa traduca in cuvinte pe intelesul Ionilor si Maricicilor conationali, care indeobste vietuiesc fara preocupari dialectice si care isi castiga existenta lucrand cu mainile, ceea ce produce gandirea celor care lucreaza cu mintea. Ma surprinde autosuficienta si spiritul superior cu care abordeaza toata problema. Nu exista nici o urma de indoiala, nu exista nici o portita de dialog, ceea ce urmeaza nu este [nici macar] o prelegere ex catedra, ci o condamnare [ a comunismului?!].

Un intelectual ghidat de ratiune este un om a carui nevoie primara este sa-si inteleaga greselile sau indoielile, pentru asta avand nevoie de aparat critic si de referinte. Un intelectual ghidat de emotii [cum ar fi disconfortul dat de constiinta unei superioritati vinovate] face apel la ratiune doar pentru a-si rationaliza greselile si pentru a-si justifica post factum certitudinile subiective. Chiar daca nu reuseste, cum este cazul cu Dragos Paul Aligica. 

P.S. Cine este Dragos Paul Aligica? Acelasi intelectual care produce impreuna cu ilustrul contorsionist Valeriu Stoica carti pentru gloria conservatorism-liberalismului. Vezi postarea mea din august 2008: Cu dreapta-n stanga. Pendulul lui Stoica si Aligica.


Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii
Leacul Durerii

+++ Acest blog promoveaza IN CONTINUARE reforma morala si spiritul pasoptist. In acelasi sens intelege sa promoveze si rugby-ul, ca sport si ca atitudine.+++

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 526 other followers

Twitter Updates

Da o sansa copiilor nostri

RSS George Orwell – fantoma cu blog

  • 15.11.42
    Church bells rung this morning – in celebration of the victory in Egypt. [1] The first time that I have heard them in over two years. [1] Following the attack launched at El Alamein on 23 October 1942, the Eighth … Continue reading →
Spune NU drogurilor!
Add to Technorati Favorites
hit counter


My blog is worth $4,516.32.
How much is your blog worth?