ce au in comun interviurile lui Adrian Nastase
februarie 18, 2008Ultimele doua saptamani au aratat - parca vrand sa-l contrazica pe Cristian Diaconescu - ca PSD nu si-a epuizat inca potentialul “revolutionar”. Cam asa s-ar lasa descrisa atmosfera din partid de cand Adrian Nastase a revenit in prim plan. Metamorfozarea partidului nu trebuie insa sa insele. PSD nu si-a descoperit peste noapte un nou suflu politic si un nou discurs electoral. Nici nu revine insa la o formula din trecut. Avantul revolutionar se explica foarte prozaic. Si suna sec. Cam asa: Mircea Geoana nu mai mobilizeaza. Adrian Nastase mobilizeaza. [partidul]
Juxtapunerea celor doua enunturi defineste in acelasi timp constatarea unei noi stari de fapt [in opozitie cu o veche stare de fapt] si in acelasi timp un proces. Nastase mobilizeaza sustinere. [in partid]
O privire repetata pe ultimele doua interviuri de la BBC si din Evenimentul Zilei arata ca mesajul lui Adrian Nastase este indreptat spre interiorul partidului. Restul este secundar. Si decorativ. Un partid mobilizat cu Adrian Nastase intr-un rol central ar reprezenta nu numai o solutie pentru partid [pe modelul: o solutie este intotdeauna mai buna decat niciuna], ci o solutie pentru Adrian Nastase. Si pentru ca este un politician abil, stie ca nu le poate obtine decat impreuna.
februarie 19, 2008 at 10:45 am
Intrebarea e simpla: pot sa vada pesedistii (fie ei simpli sau cu pozitie in partid) viitorul dincolo de o eventuala revenire a lui AN? Daca se simt bine cu ce vad acolo eu zic sa nu o mai lungeasca si sa-l proclame “el lider maximo” prin aclamatie (ca asta e mijloc revolutionar, cred) cat mai curand…
februarie 19, 2008 at 12:47 pm
moromete,
intrebarea ta nu este chiar asa de simpla. Pentru ca trebuie mai intai sa te intrebi cum isi definesc social-democratii viitorul. Undeva ii duce istoria oricum. Si ei inteleg ca nu pot sta cu mainile in san.
Ma tem insa ca nu prea pot formula un raspuns privind viitorul pe care sa il asume public pana nu vor raspunde cumva la restantele trecutului. Uitarea colectiva exista si functioneaza [parca H.R.Patapievici vorbea in "Politice" despre refuzul memoriei], opera sa nivelatoare e insa de fiecare data suspendata de campaniile electorale.